Cat de des mai indrazneste cineva sa-si puna sufletul pe tava si sa se arate celor din jur asa cum este el cu adevarat? Sa recunoasca in fata tuturor ca gandeste intr-un anume fel care este taxat drept nepotrivit de catre acestia, sa-i contrazica atunci cand sunt multi si plini de ei, sa-si prezinte in fata lor latura sentimentala sau sa-si recunoasca slabiciunile? Chiar daca acestia sunt deocamdata prieteni… Este ca si cum le-ar furniza munitie unor aliati care, daca intr-o buna zi se vor afla de partea cealalata a baricadei, o vor folosi impotriva sa.

Atunci cand suntem sinceri si deschisi cu cineva inseamna ca avem incredere in el, ca nu ne temem ca vom fi judecati sau criticati, ba mai mult chiar, ne bazam pe faptul ca totul va ramane intre patru ochi. Numai ca nu se intampla intotdeauna asa. Placerea de a barfi se dovedeste uneori mai mare, ca si dorinta cate unuia de a face pe desteptul sau pe amuzantul in public folosind povestiri preluate din vietile prietenilor. Iar daca acestia au ceva de comentat, li se reproseaza ca le lipseste simtul umorului.

De aceea este atat de greu sa ne deschidem sufletul, sa ne aratam adevarata fata, sa ne purtam asa cum simtim si cum gandim in realitate, sa fim noi insine. Asta ne face vulnerabili si ne este teama sa nu fim loviti, sa nu fim raniti, sa nu fim umiliti. Invatam sa ridicam ziduri imprejurul nostru pentru a ne proteja, numai ca in acest fel cei dragi vor ramane si ei dincolo de ziduri, iar noi ne vom simti din ce in ce mai singuri si mai neintelesi.

Yanka